Retrospectiva unei prietenii: Jiří Menzel & Bohumil Hrabal, la Fiction Tuesdays

La Centrul Ceh București continuă sezonul de primăvară cu Fiction Tuesdays, programul dedicat cinematografiei cehe, care propune de această dată o retrospectivă a unuia dintre cele mai fertile și memorabile duo-uri din cultura cehoslovacă: scriitorul Bohumil Hrabal și regizorul Jiří Menzel. Între 17 martie și 7 aprilie, în fiecare marți, de la ora 19:30, publicul este invitat la patru proiecții cu intrare liberă, reunite sub semnul unei colaborări artistice care a marcat filmul european al secolului XX.

Hrabal și Menzel au construit împreună un univers recognoscibil prin umorul ironic, umanism, atenție la oamenii obișnuiți prinși în vârtejul istoriei. Proza lui Hrabal, cu frazele ei ample și ludice, a găsit în cinemaul lui Menzel o formă vizuală care i-a păstrat spiritul și ritmul interior. Filmele din program sunt adaptări cinematografice după scrierile autorului și pot fi privite ca o retrospectivă a acestei colaborări: de la debutul care a adus Oscarul pentru Cehoslovacia, la filme interzise de cenzură, până la evocări nostalgice ale comunității și memoriei.

Programul debutează pe 17 martie cu Closely Watched Trains (1966), adaptare după nuvela omonimă a lui Hrabal și primul lungmetraj al lui Menzel. Într-o gară din Cehoslovacia ocupată de naziști, tânărul Miloš Hrma traversează propriul proces de maturizare, în timp ce istoria își face simțită prezența în fundal. Între absurdul cotidian și tensiunea războiului, filmul compune un microcosmos al societății cehe, unde banalul și tragicul coexistă într-o ironie subtilă. Distins cu Oscarul pentru Cel mai bun film străin în 1968, rămâne una dintre operele definitorii ale Noului Val Cehoslovac.

Pe 24 martie este programat Larks on a String (1969), realizat la apogeul colaborării dintre Hrabal și Menzel. Plasat într-un lagăr de „reeducare” din anii ’50, filmul urmărește un grup de marginali obligați să muncească într-un depozit de fier vechi, simbol al unei societăți care încearcă să-și rescrie trecutul. Cenzurat și interzis timp de două decenii, filmul a fost lansat abia după 1990 și premiat cu Ursul de Aur la Berlin. Acesta îmbină umorul tipic ceh cu o reflecție poetică asupra libertății și rezistenței culturale și rămâne una dintre cele mai politice creații ale regizorului.

Seria continuă pe 31 martie cu Cutting It Short (1981), adaptare după romanul autobiografic Postřižiny. Într-un orășel dominat de ritmul dat de berăria locală, exuberanta Maryška animă o lume patriarhală, iar rutina comunității este zdruncinată de apariția unui unchi excentric, mare povestitor. Evocare a copilăriei lui Hrabal în Nymburk, filmul păstrează tonul memorialistic și exuberant al prozei sale și transformă viața cotidiană într-o celebrare a libertății personale și a bucuriei de a trăi.

Retrospectiva se încheie pe 7 aprilie cu The Snowdrop Festival (1984), un mozaic de personaje și întâmplări dintr-un sat de lângă Praga. Fără o intrigă convențională, filmul surprinde rivalități mărunte, obsesii și ritualuri colective, compunând un portret ironic și tandru al comunității. Realizat în perioada „normalizării”, filmul continuă explorarea preferată a lui Menzel: comunitatea ca spațiu al memoriei și identității, unde anecdota devine formă de rezistență culturală, iar banalul capătă poezie.

Proiecțiile au loc la Centrul Ceh (Strada Ion Ghica, nr. 11, sector 3, București) și încep la ora 19:30. Intrarea este liberă, iar accesul se face în ordinea sosirii, în limita locurilor disponibile. Filmele sunt subtitrate în limba engleză.

În cinematografe Hotarul, o comedie cu scântei despre metri pătrați luați mult prea personal

Ce se întâmplă atunci când o bucată de pământ devine mai importantă decât liniștea din familie? Aflăm din comedia Hotarul care are premiera în cinematografele din România săptămâna aceasta.

Un manual perfect de ceartă între vecini, filmul va putea fi văzut începând de vineri pe marile ecrane din: București (Happy Cinema Colosseum și Vitantis, Hollywood Multiplex, Movieplex), Alba Iulia (Inspire Cinema), Arad (Happy Cinema), Alexandria (Happy Cinema), Bacău (Happy Cinema), Bistrița (Happy Cinema), Botoșani (Cinema Unirea, Happy Cinema), Buzău (Happy Cinema), Cluj Napoca (Cinema Victoria), Craiova (Inspire Cinema Electroputere VIP, Inspire Cinema Mercur), Focșani (Happy Cinema), Iași (Cinema Ateneu), Sibiu (CineGold), Slobozia (Happy Cinema), Timișoara (Cinema Timiș) și Vaslui (Happy Cinema).

Într-un sat unde totul se află și nimic nu se iartă, două familii ajung la cuțite din cauza unei bucăți de pământ. Ambele sunt convinse că adevărul e de partea lor, iar lucrurile scapă complet de sub control exact atunci când ar trebui să bată clopotele de nuntă. Între hotare greu de mutat, orgolii inflamate și rude imposibil de trăsnite, căsătoria pare să nu mai fie un final fericit.

Cu personaje savuroase, situații absurde care escalează rapid și un umor autentic moldovenesc care pornește din realitatea de zi cu zi, Hotarul aduce pe marile ecrane o poveste despre orgolii, familie și limite — unele trasate pe pământ, altele în relațiile dintre oameni. Din această săptămână, spectatorii sunt invitați în cinematografe să descopere cât de departe poate merge o ceartă între vecini atunci când fiecare este convins de dreptatea sa.

Regizat de Ion Borș și Ruslan Moroșan, filmul transformă un conflict aparent banal într-un spectacol al mândriei, tradițiilor și neînțelegerilor duse la extrem. Hotarul vorbește, cu multă ironie și căldură, despre felul în care lucrurile mărunte pot deveni uneori cele mai mari probleme într-o mică comunitate. „Neînțelegerile dintre vecini sau dintre rude pot deveni rapid disproporționate atunci când orgoliile sunt mai mari decât problema în sine. De aici apare și comicul situației”, spune Ruslan Moroșan.

Distribuția reunește o serie de actori cunoscuți din Moldova, printre care Ion Grosu, Andrei Locoman, Igor Caras, Cătălin Lungu, Maria Onica, Pavel Sîrbu, Sergiu Voloc, Anatol Melnic, Lilia Cazacu, Natalia Bernaz și Tudor Țurcan.

Filmat în mai multe locații din Republica Moldova, Hotarul păstrează atmosfera și farmecul satului moldovenesc, dar vorbește despre situații în care mulți spectatori se vor regăsi — fie că e vorba despre familie, vecini mult prea atenți la cei din jur sau conflicte care pornesc din lucruri aparent minore.

Expoziția de fotografie documentară „Plecat” – o arhivă vie a migrației românești în Europa

MNAC București anunță vernisajul expoziției „Plecat”, semnată de fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu, ce va avea loc joi, 19 martie, începând cu ora 18:30. Expoziția „Plecat” este rezultatul a șase ani și jumătate de documentare a migrației românești în Europa și propune o privire intimă asupra experiențelor trăite de românii plecați.

Realizat în 12 țări europene, proiectul „Plecat” îmbină fotografia documentară cu fragmente de reportaj, texte explicative și instalații inspirate din viața de zi cu zi a migranților: rafturile unui magazin românesc sau punctul informal de primire a pachetelor, inspirat de parcările de pe autostrăzi și de la marginea orașelor, unde opresc microbuzele din România care aduc mâncare și obiecte simbolice de acasă.

Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț trăiesc și călătoresc într-o autorulotă, documentând migrația direct din interiorul comunităților. Ei parchează în ferme, șantiere navale și cartiere periferice din Europa, locuind temporar lângă oamenii pe care îi fotografiază și îi intervievează. Această apropiere transformă munca de documentare dintr-un exercițiu de observație într-o experiență trăită alături de migranți.

„Proiectul nostru explorează fragilitatea noțiunii de «acasă» și condiția celor care trăiesc între lumi”, spune fotograful Cosmin Bumbuț. „Migranții își negociază zilnic identitatea între plecare și întoarcere, între pierdere și adaptare, încercând să reconstruiască sensul apartenenței. Fotografiile și textele noastre urmăresc această existență suspendată, aflată mereu în mișcare”.

„Plecat” este cel mai amplu proiect documentar despre diaspora românească și explorează modul în care migrația transformă nu doar indivizii, ci și societatea românească. Într-un context politic tensionat, în care votul românilor din diaspora a generat diviziuni profunde în societate, această expoziție propune o privire intimă și nuanțată asupra vieților celor plecați – o cronică vizuală a celui mai important fenomen social din România postcomunistă.

Proiectul „Plecat” a fost nominalizat în 2025 la True Story Award, în 2023 la European Press Prize, a primit un fellowship de la Pulitzer Center în 2021 și mai multe premii românești de fotografie și jurnalism. În 2025, a fost expus la Muzeul de Artă din Cluj în cadrul TIFF, în 2024 la Muzeul Țăranului Român din București și la Literaturhaus Berlin, iar în 2021 la Bienala de Arhitectură de la Veneția, în pavilionul României.

Expoziția „Plecat”, semnată de fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu poate fi vizitată la Muzeul Național de Artă Contemporană – MNAC București între 19 martie și 19 aprilie 2026.

Turneul internațional BrancuSING Sculptura trebuie să aibă ritm ca muzica

Turneul internațional BrancuSING, desfășurat în perioada 18 martie – 1 mai 2026, este organizat de Asociația InoMusicArt, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), și marchează împlinirea a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși printr-un demers artistic care transpune în limbaj sonor ideile și formele sculpturale ale marelui artist. Proiectul propune o întâlnire între muzică, patrimoniu, istoria artei și creația contemporană, desfășurată în spații culturale din România, Europa și Statele Unite ale Americii.

Proiectul apare într-un context în care creația muzicală contemporană românească inspirată de patrimoniul cultural rămâne puțin prezentă în afara mediului de specialitate, iar BrancuSING își propune să aducă acest repertoriu către publicul larg, dar mai ales către tineri, construind o punte între moștenirea artistică brâncușiană și expresia muzicală actuală.

Inițiat de soprana Rodica Vică, turneul are la bază o cercetare interdisciplinară realizată împreună cu istoricul de artă Doïna Lemny și propune un format de concert în care muzica, dialogul cu publicul și proiecțiile video facilitează apropierea spectatorilor de universul artistic brâncușian, evidențiind dialogul dintre sculptură, sunet și spațiul vizual. Programul reunește lucrări semnate de Erik Satie, Anton Pann, George Gershwin și Agustín Lara, alături de două cicluri de lieduri pentru soprană și pian compuse de Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache, lucrări comandate special pentru acest turneu și prezentate în primă audiție absolută, inspirate de opera și gândirea artistică a lui Constantin Brâncuși.

Turneul Internațional BrancuSING aduce în prezent spiritul vizionar al lui Constantin Brâncuși printr-un dialog între creația contemporană și patrimoniul artistic, oferind publicului internațional o experiență care unește muzica și istoria artei într-un parcurs cultural comun.

Concertele sunt susținute de soprana Rodica Vică și pianista Angela Drăghicescu, iar proiectul include și o componentă educațională prin masterclass-uri de canto și pian dedicate tinerilor muzicieni. Aceste întâlniri oferă participanților ocazia de a lucra direct pe repertoriu contemporan și de a intra în dialog cu artiști activi pe scene internaționale, contribuind la dezvoltarea competențelor artistice și la conectarea noii generații de interpreți la circuitul cultural internațional.

În anumite etape ale turneului, la evenimentele din București, Viena, Roma, Madrid, Paris și New York, ne vom bucura și de participarea extraordinară a Doïnei Lemny, iar concertele de la București și Târgu Jiu vor fi prezentate de jurnalista Alice Năstase Buciuta, care va realiza și un jurnal interactiv dedicat parcursului artistic BrancuSING, documentând întâlnirile și dialogul dintre artiști, elevi și public, pe durata turneului.

O nouă expoziție tematică la MNIR – „Tronuri domnești și regale”

Printre bunurile culturale de mare importanță din patrimoniul MNIR se află și șase tronuri, obiecte cu o încărcătură istorică, simbolică și artistică deosebită, care ne amintesc de momente de referință și personalități de seamă ale trecutului nostru. În expoziție veți descoperi poveștile acestor tronuri, care încearcă să reconstituie „traseele” pe care acestea l-au urmat și „încercările” la care au fost supuse de-a lungul timpului.

Impunătorul tron folosit de Grigore Dimitrie Ghica, primul domnitor pământean al Țării Românești de după încheierea domniilor fanariote (1822-1828), se remarcă prin elementele decorative de sorginte diversă (neo-Renaștere italiană, neoclasicism etc.), specifice eclectismului european al primei jumătăți a secolului al XIX-lea.

Tronul lui Gheorghe Bibescu, al doilea domnitor regulamentar al Țării Românești (1842-1848), cel care a abdicat în urma izbucnirii Revoluției de la 1848, a fost realizat, cel mai probabil, într-un atelier austriac, prezentând caracteristici ale așa-numitului „stil Blondel”, în vogă la Viena, după 1840.

Tronurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al Doamnei Elena Cuza ce prezintă, din punct de vedere stilistic, caracteristicile stilului Napoleon III (Second Empire), au fost folosite, pentru o bună perioadă de timp, și de principele/regele Carol I și de principesa/regina Elisabeta. Astfel, aceste tronuri sunt legate de două momente de importanță majoră ale istoriei moderne: Unirea Principatelor române (1859) și proclamarea Regatului (fiind prezente la ceremoniile Încoronării, din 10 mai 1881).

Spectaculosul tron al reginei Elisabeta, realizat de Casa Krieger din Paris, în anul 1884, prezintă particularitățile stilistice ale stilului neo-bizantin, cu decor caracteristic unui „revival” al artei medievale românești.

În expoziție se mai află și impozantul tron din lemn masiv, cu spătar înalt de doi metri, al regilor României din Palatul Adunării Deputaților, realizat la începutul secolului XX, și care era considerat, în epocă, „o minune a artei decorative”.

Sunteţi invitaţi să vizitați această expoziție spectaculoasă, deschisă la MNIR până pe 15 aprilie 2026. Aceasta poate fi vizitată de miercuri până duminică (9:00 – 17:00, conform orarului de iarnă, respectiv 10:00-18:00, program de vară).

Istoria creațiunii – concert de orgă Pálúr János

Distins cu Marele Premiu al Orașului Paris, organistul Pálúr János, prezent la București în 2025 în cadrul Festivalului Internațional de Orgă Cantus Ecclesiae, propune marţi 17 martie, orele 20:00, la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, un concert de improvizații pe marginea a șapte citate selectate din Întâia Carte a lui Moise, Geneza.

Pálúr János este profesor la Academia de Muzică Liszt Ferenc și organist al Bisericii Reformate Fasor din Budapesta din 1998. La împlinirea vârstei de 50 de ani, în 2017, a primit cea mai înaltă distincție a culturii muzicale din Ungaria, Premiul Liszt.

Studiile le-a urmat la Academia de Muzică din Budapesta și la Conservatorul din Paris, absolvind în 1991, respectiv 1997. A avut ca profesori pe Baróti István, Lehotka Gábor și Olivier Latry. Pe lângă aceștia, în Ungaria a învățat de la Gergely Ferenc și Karasszon Dezső, iar în străinătate a participat la cursurile de măiestrie ale lui Daniel Roth, Camille d’Hoeghe, Chris Dubois, Jean Boyer și Philippe Lefèbvre. A câștigat trei premii I la competiții internaționale: în 1990 la Concursul Flor Peeters din Mechelen (Belgia), în 1991 la Concursul Gárdonyi Zoltán din Budapesta și în 1997 la Concursul Internațional de Orgă de la Paris, unde a primit și Marele Premiu al Orașului Paris și Premiul Landowski pentru interpretarea muzicii contemporane.

Concertul său cu numărul 700 l-a susținut în 2018, la Festivalul de Pian V4 din Sárospatak (Ungaria). A fost invitat să concerteze în 17 țări din Europa, în Statele Unite, Canada, Japonia, Rusia, Australia și Coreea de Sud. După recitalul său de absolvire susținut în Sala Mare a Academiei de Muzică din Budapesta, s-a întors aproape în fiecare an să concerteze în Biserica Matthias și la Academia de Muzică din Budapesta.

De-a lungul carierei sale, a avut momente artistice deosebite, printre care concertele transmise în direct de Radio Ungaria, Radio France și Radio Slovacia. A concertat la Catedrala Notre-Dame din Paris în 2007 și 2019, cel mai recent recital având loc cu doar trei săptămâni înainte de incendiul devastator.

Este un profesor apreciat la Academia de Muzică Liszt Ferenc din Budapesta, dar și un invitat frecvent la cursuri internaționale de improvizație, predând la academii și festivaluri din Debrecen, Eger, Nagyszombat, Zsolna, Subotica, Zenta, Sankt Petersburg, Brisbane, Granollers, Nagybecskerek, Belgrad și Ljubljana. În cadrul Programului Erasmus, a susținut cursuri la conservatoarele din Cagliari și Ljubljana.

Din 1991 a realizat 26 de înregistrări pe CD, printre care integrala lucrărilor pentru orgă de Schumann, înregistrată la Zirc (Ungaria), și integrala lucrărilor pentru orgă de Duruflé, înregistrată la Esztergom (Ungaria), care încă nu a fost lansată. În 1999, a realizat două înregistrări pe orga Cavaillé-Coll din Bazilica Saint-Sernin din Toulouse, cu lucrări de Vierne și improvizație. A lansat un album aniversar, „200 Improvizații”, dedicat bicentenarului Liszt, un set de 17 ore de înregistrări în format mp3. Cel mai recent proiect discografic al său, intitulat „Feltámadás ünnepén” („De sărbătoarea Învierii”), urmează să apară la editura Harmat într-un format inovator, combinând muzica și textul într-o carte muzicală.

Cele mai importante proiecte ale sale includ seria de concerte „Református Énekek” („Cântări Reformate”), lansată în 2002 la Academia de Muzică din Budapesta, precum și restaurarea orgii din Biserica Reformată Fasor din Budapesta, un proiect realizat sub coordonarea sa.

Din 2004, este directorul artistic al seriei de concerte „Fasori Zenés Esték” (Serile Muzicale din Fasor), unde au concertat artiști internaționali precum Olivier Latry și Francesco Finotti.

Pe canalul său de YouTube sunt disponibile peste 500 de înregistrări, care au strâns peste 850.000 de vizualizări. În timpul pandemiei, a publicat 54 de ore de conținut educațional, contribuind la învățământul online universitar. Improvizațiile sale din cadrul slujbelor sunt disponibile online, oferind o resursă valoroasă pentru organiștii din întreaga lume.

A fost distins cu Medalia Károli în 2013, iar în 2017 i-a fost acordat Premiul Liszt pentru aproape 30 de ani de activitate artistică și pedagogică.

În 2025, în cadrul Nopții Orgilor – cu sprijinul Filarmonica Ungaria (Filharmónia Magyarország) și organizat de institutul nostru – a susținut un concert de mare succes la Catedrala Sfântul Iosif din București, care a făcut parte din Festivalul Cantus Ecclesiae.

Artiști de renume internațional, în juriul ediției aniversare a Concursului Internațional George Enescu

La invitația maestrului Cristian Măcelaru, directorul artistic al Concursului și Festivalului Internațional George Enescu, pianista Lilya Zilberstein, violoncelistul Arto Noras, violonista Mihaela Martin și compozitorul Zygmunt Krauze vor conduce juriile ediției aniversare din 2026, alături de personalități marcante ale vieții muzicale internaționale, precum Nelson Goerner, Frans Helmerson, Enrico Dindo, Claudio Bohórquez, Alissa Margulis, Nemanja Radulović, Gabriela Ortiz, Errollyn Wallen și Mark Simpson, precum și de reputați artiști români cu cariere internaționale, între care Marin Cazacu, Liviu Prunaru, Raluca Știrbăț, Valentin Răduțiu, Doina Rotaru și Dan Dediu.

Cea de-a XX-a ediție a concursului va avea loc la București, în perioada 23 august – 19 septembrie 2026, va cuprinde patru secțiuni — violoncel, vioară, pian și compoziție — și se va desfășura sub tema „În căutarea excelenței / In Pursuit of Excellence”.

Concursul Enescu este recunoscut drept una dintre cele mai prestigioase competiții de muzică clasică la nivel global și reprezintă o veritabilă rampă de lansare pentru noile generații de artiști ai scenei internaționale.

De-a lungul istoriei sale, Concursul Enescu a marcat debutul unor cariere artistice de excepție, laureații săi fiind invitați ulterior să concerteze pe cele mai importante scene ale lumii și să colaboreze cu orchestre de prim rang.

Competiția atrage, la fiecare ediție, sute de tineri muzicieni din întreaga lume, consolidându-și rolul de platformă globală de descoperire și afirmare a noilor talente.

Alături de Arto Noras, președintele juriului secțiunii Violoncel, se vor afla Enrico Dindo, Marin Cazacu, Valentin Răduțiu, Dan Prelipcean, Frans Helmerson și Claudio Bohórquez, cărora li se vor adăuga, începând cu semifinalele, Inbal Segev și Elena Dubinets (director artistic al Royal Concertgebouw Orchestra). Etapele secțiunii de violoncel se vor desfășura între 29 august și 7 septembrie 2026.

Președinta juriului secțiunii Vioară, violonista română de talie internațională Mihaela Martin, va juriza alături de Liviu Prunaru, Vladimir Nemțanu, Bujor Prelipcean, Alissa Margulis, Kathleen Winkler și Ida Kavafian. Violonistul Nemanja Radulović, el însuși laureat al Concursului Enescu, și Nora Pötter, Managing Director al agenției de impresariat Dr. Raab & Dr. Böhm și al SCHMID RAAB & BOEHM, se vor alătura juriului începând cu semifinalele. Etapele secțiunii de vioară vor avea loc între 4 și 13 septembrie 2026.

Celebra pianistă Lilya Zilberstein va fi și la această ediție președinta juriului secțiunii Pian, alături de Marie-Ange Nguci, Dana Borșan, Raluca Știrbăț, Nigel Boon, Rena Shereshevskaya și Vovka Ashkenazy. În etapele de semifinală și finală, juriului i se vor alătura Didier de Cottignies, delegat artistic al Orchestrei Filarmonice din Monte Carlo, și celebrul pianist Nelson Goerner. Secțiunea de pian se va desfășura între 10 și 19 septembrie 2026.

Secțiunea de Compoziție va fi prezidată, și la această ediție, de renumitul compozitor și pianist polonez Zygmunt Krauze. Acesta va juriza alături de Dan Dediu, Adrian Pop, Adrian Iorgulescu, Doina Rotaru, Elsa Vautrain (director artistic al editurii muzicale Durand Salabert Eschig), Gabriela Ortiz, Sarah Kirkland Snider, Steven Mackey, Errollyn Wallen și Mark Simpson, unele dintre cele mai importante voci ale creației contemporane internaționale.

Înscrierile pentru ediția din 2026 a Concursului Internațional George Enescu sunt deschise până la data de 10 mai 2026 pentru secțiunile pian, vioară și violoncel și până la 30 iunie 2026 pentru secțiunea compoziție, eligibili fiind artiștii născuți după 1 august 1991.

Ediția 2026 marchează cea de-a XX-a ediție a competiției, un moment aniversar care confirmă rolul esențial al Concursului Enescu în peisajul cultural internațional și continuitatea unei tradiții dedicate excelenței.

Concursul Internațional George Enescu este un eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României și reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte culturale strategice ale României dar și un reper major al vieții muzicale internaționale, contribuind la promovarea valorilor artistice și la susținerea noii generații de muzicieni.

Premiile Gopo, ediția 20. Organizatorii anunță membrii juriilor. 124 de producții românești se află în cursa pentru nominalizări.

Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc anunță membrii celor două jurii care vor decide până în luna martie nominalizații – producții și artiști – la Premiile Gopo 2026. Câștigătorii vor fi anunțați și sărbătoriți în cadrul Galei Premiilor Gopo de luni, 4 mai, la București. Ediția 2026 este aniversară: Premiile Gopo sărbătoresc a 20-a ediție de când recompensează realizările cele mai remarcabile ale cinematografiei românești.

Anul acesta, 124 de filme românești lansate în 2025 intră în etapa de jurizare: lungmetraje de ficțiune, documentare și scurtmetraje, lansate în cinematografe, la festivaluri naționale și internaționale sau pe platformele de streaming.

Două jurii vor stabili nominalizările pentru categoriile de lungmetraj respectiv documentar și scurtmetraj.

Juriul de preselecție care va stabili nominalizările pentru lungmetraje este alcătuit din 11 profesioniști din domeniul cinematografic. Jurații de anul acesta sunt criticii de film Irina Margareta Nistor, Alin Ludu Dumbravă, Andrei Șendrea, regizorii Bogdan Mureșanu și Andrei Tănase, actrița Elvira Deatcu, producătoarea de film Oana Iancu, directorul de imagine Alexandru Sterian, monteurul Eugen Kelemen, scenograful Cristian Niculescu și creatoarea de costume Dana Anghel.

Din juriul de documentare și scurtmetraje fac parte 5 profesioniști din industrie: Redactor-șef Films in Frame Laura Mușat, regizorii Isabela Tent și Paul Negoescu, monteurul Tudor D. Popescu și Cătălin Anchidin, promotor film.

38 de lungmetraje se regăsesc pe lista propusă pentru nominalizările la categoria Cel mai bun film. Printre acestea se numără: Cravata galbenă (r: Serge Ioan Celebidachi), Kontinental ’25 și Dracula (r: Radu Jude), Dinți de lapte (r: Mihai Mincan), Ink wash (r: Sarra Tsorakidis), Interior Zero (r: Eugen Jebeleanu), Nu mă lăsa să mor (r: Andrei Epure), Pădurea de molizi (r: Tudor Giurgiu), Rusalka (r: Claudiu Mitcu), sau Cursa (r: Anghel Damian, Millo Simulov) și Vecina (r: Cristian Ilișuan, Eugene Buică).

Printre cele 14 producții înscrise la categoria documentar în urma apelului lansat în luna ianuarie se numără: După cioate (r: Radu Mocanu, Mihai Dragolea), O familie aproape perfectă (r: Tudor Platon), Viitor luminos (r: Andra MacMasters), TWST – Things we said today (r: Andrei Ujică), Tata (r: Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi) și Little Syria (r: Reem Karssli, Mădălina Roșca).

La categoria scurtmetraj au fost înscrise 77 de titluri – filme de ficțiune, documentare și animații. Lista scurtmetrajelor românești înscrise la această ediție cuprinde producții precum Magicianul (r: Bogdan Mureșanu), Dragostea e în aer (r: Claudiu Mitcu), Nebunul (r: Igor Cobileanski), Fata care plânge (r: Octav Chelaru) sau Ajutoare (r: Valentin Fogoroș).

Perpessicius – 55 de ani de posteritate

Muzeul Național al Literaturii Române organizează, în parteneriat cu Muzeul Brăilei „Carol I” – Casa memorială „Dumitru Panaitescu-Perpessicius”, expoziția „Perpessicius – 55 de ani de posteritate”. Vernisajul expoziției va avea loc vineri, 13 martie 2026, ora 13.00, la sediul din Strada Nicolae Crețulescu nr. 8.

Invitați: Gheorghe Chivu, Lucian Chișu, Zamfir Bălan. Moderator: Ioan Cristescu, director general al Muzeului Național al Literaturii Române.

În istoria culturii române, numele lui Perpessicius este asociat, înainte de toate, monumentalei ediții a operei lui Mihai Eminescu. Critic și istoric literar de prim rang, Perpessicius rămâne însă o personalitate plurivalentă: poet, prozator, publicist și fondator al Muzeului Național al Literaturii Române. Despre poetul Perpessicius se știe încă puțin, iar despre prozator aproape nimic – demersul nostru își propune să recupereze și aceste dimensiuni mai puțin cunoscute ale operei sale.

Expoziția „Perpessicius – 55 de ani de posteritate” aduce în fața publicului manuscrise, pagini de corespondență, fotografii, cărți, publicații periodice, obiecte personale și opere de artă, ilustrând etapele biografice majore și contribuțiile sale fundamentale la cultura română, în calitate de poet, prozator, istoric și critic literar, eminescolog.

Prin acest demers evocator, Muzeul Național al Literaturii Române reafirmă rolul fondator al lui Perpessicius și invită publicul să redescopere o personalitate care a modelat decisiv istoria literaturii române. Așa cum anticipa însuși cărturarul: „Posteritatea nu se înșală. Poate pentru că nu are nici un interes să o facă.”

Dumitru Panaitescu-Perpessicius – pe numele său adevărat Dimitrie Panaiot – s-a născut pe 21 octombrie 1891, la Brăila. Numele de familie i-a fost schimbat în repetate rânduri (Panait, Panaitoiu, Panaitescu). Cel din urmă apare începând cu documentele Școlii primare nr. 4 din Brăila. Cu pseudonimul Perpessicius a semnat prima dată în revista Cronica (1915), condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Fascinat încă din studenție de „farmecul manuscriselor” eminesciene, avea să-și dedice o mare parte din viață cercetării și editării operei poetului național.

După absolvirea facultății a lucrat, pentru scurt timp, ca funcționar la Biblioteca Academiei. A fost mobilizat în 1916 și a luat parte la luptele din Dobrogea, în timpul cărora a fost rănit. În urma unei intervenții chirurgicale (rezecția cotului drept) s-a văzut nevoit să scrie cu mâna stângă. După război, Perpessicius și-a continuat activitatea didactică și de cronicar literar. A predat în Ardeal, la Târgu Mureș și Brăila, iar din 1921 s-a stabilit la București, unde a fost profesor la mai multe instituții de învățământ, între care Liceul „Matei Basarab”.

Colaborator al unor importante reviste culturale interbelice, Perpessicius a construit, prin volumele de Mențiuni critice, Lecturi intermitente și Jurnal de lector, o amplă radiografie a literaturii române, marcată de echilibru, finețe analitică și deschidere critică.

Membru al Academiei Române (1955) și director general al Bibliotecii Academiei (1957), el a fondat Muzeul Literaturii Române, instituție pe care a condus-o începând din 1957, sub egida căreia a apărut, la sfârșitul anului 1970, primul număr al revistei Manuscriptum.

Perpessicius a murit la 29 martie 1971, lăsând în urmă o operă și o moștenire instituțională esențiale pentru cultura română.

Expoziția poate fi vizitată în perioada 13 – 30 martie 2026, de marți până duminică, între orele 10:00-18:00. Pentru costul biletelor, consultați https://mnlr.ro/contact/. Intrarea la vernisaj este liberă.

Spectacol grandios de dans pe muzica lui Ennio Morricone la TIFF.25: Notte Morricone

Cu ocazia celei de-a 25-a ediții, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF.25, 12 – 21 iunie 2026) a inclus în program un spectacol unic – Notte Morricone – care îmbină coregrafia, muzica și cinematografia într-un omagiu adus legendarului compozitor italian Ennio Morricone. Produs de Centro Coreografico Nazionale / Aterballetto din Italia și semnat de coregraful spaniol Marcos Morau, spectacolul Notte Moricone va avea loc marți, 16 iunie 2026, de la ora 19:00, la Teatrul Național Cluj-Napoca.

Construit ca o experiență coregrafică totală, Notte Morricone reunește 16 dansatori într-o producție care transpune pe scenă universul muzical al unuia dintre cei mai influenți compozitori din istoria cinematografiei. Muzica lui Ennio Morricone, reorchestrată și adaptată sub direcția muzicală a lui Maurizio Billi, devine punctul de plecare pentru o incursiune vizuală în memorie, imaginație și emoție colectivă. Spectacolul imaginează o noapte din viața unui creator, un spațiu al inspirației în care muzica prinde formă, iar amintirile și filmele renasc ca apariții scenice. „Notte Morricone este darul meu, un tribut adus frumuseții pe care el a oferit-o lumii”, spune coregraful Marcos Morau. „Nu este vorba despre a explica muzica lui, ci despre a compune o nouă melodie care rulează în paralel cu prezența ei în viețile noastre”. Pentru Morau, muzica lui Morricone face parte din memoria afectivă a mai multor generații: „Melodiile lui au fost, pentru mulți dintre noi, nu doar muzica filmelor, ci și coloana sonoră a copilăriei noastre”.

Considerat unul dintre cei mai influenți compozitori din istoria cinematografiei, Ennio Morricone (1928–2020) a semnat peste 500 de coloane sonore pentru film și televiziune, definind sonor universuri cinematografice memorabile. Muzica sa pentru westernurile lui Sergio Leone – The Good, the Bad and the Ugly, Once Upon a Time in the West sau A Fistful of Dollars – a devenit iconică, la fel ca partiturile pentru Cinema Paradiso, The Mission, The Untouchables, Malèna sau Once Upon a Time in America. Distins cu două premii Oscar – unul onorific (2007) și unul pentru muzica filmului The Hateful Eight (2016) – Morricone a lăsat în urmă un repertoriu care continuă să influențeze atât cinemaul, cât și muzica contemporană.

Marcos Morau se numără printre cei mai apreciați coregrafi europeni ai momentului. Decorat de Ministerul Culturii din Franța cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor și desemnat „cel mai bun coregraf al anului” de revista germană Tanz, artistul creează universuri scenice în care dansul, teatrul, filmul și artele vizuale se intersectează. Este fondatorul companiei La Veronal și colaborator al unor instituții majore precum Nederlands Dans Theater, Lyon Opera Ballet sau Royal Danish Ballet.

Centro Coreografico Nazionale / Aterballetto este prima instituție desemnată oficial Centru Coregrafic Național al Italiei. Compania, fondată în 1977 și devenită ulterior Fondazione Nazionale della Danza, are sediul la Reggio Emilia și reunește 16 dansatori permanenți care lucrează cu coregrafi de prim rang ai scenei contemporane. Activitatea sa îmbină producția de spectacole, cercetarea artistică și proiecte dedicate dezvoltării culturii dansului la nivel internațional.

Lea Ypi își lansează cea mai recentă carte la București

Luna aceasta, Lea Ypi, vocea care a captivat lumea cu povestea sfârșitului istoriei, vine la București, ca invitată a The Power of Storytelling 2026.

Cu această ocazie, cunoscuta teoreticiană politică își va lansa și ediția în limba română a celei mai recente dintre cărțile ei: Dezonoare. O viață reconstituită, o poveste captivantă despre poliția secretă, familii destrămate și loialitate, o reflecție profundă asupra modului în care se scrie istoria și a destinelor celor lăsați în urmă.

Evenimentul va avea loc pe data de 20 martie, ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în prezența scriitorului și jurnalistului cultural Marius Constantinescu și a scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial Anansi. World Fiction.

Volumul Dezonoare. O viață reconstituită, tradus recent în cadrul Anansi. World Fiction de la Editura Trei, pornește de la o întâmplare aparent banală și contemporană: descoperirea unei fotografii pe rețelele de socializare.

Imaginea o surprinde pe bunica autoarei, Leman, în luna de miere în Alpi, în 1941, alături de soțul ei, Asllan Ypi. Pentru Lea, șocul nu vine doar din frumusețea și eleganța cuplului, ci din faptul că, în copilărie, i se spusese că toate fotografiile din tinerețea bunicii fuseseră distruse în primele zile ale comunismului din Albania. Dintr-odată, trecutul pe care îl credea închis reapare, viu și tulburător, iar întrebările încep să se înmulțească.

Cine este, de fapt, Leman Ypi? Ce destin a purtat-o de la lumea aristocrației otomane târzii la Tirana frământată de ideologii și alianțe fragile? Cum a ajuns să se căsătorească cu un tânăr socialist care simpatiza cu Frontul Popular, în timp ce socrul său conducea un guvern colaboraționist? Și, mai ales, de ce zâmbea în iarna anului 1941, în plin război mondial? Aceste întrebări nu sunt doar biografice: ele devin poarta către o vastă reconstituire istorică ce traversează destrămarea Imperiului Otoman, formarea Greciei și Albaniei moderne, criza financiară globală, ororile celui de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului în Balcani.

Cartea îmbină cercetarea arhivelor cu memoria fragmentară și reflecția filosofică, transformând investigația familială într-o meditație asupra identității și a dreptului de a spune o poveste. „O realizare literară magică și una dintre cele mai emoționante cărți pe care le-am citit anul acesta… Mi-a amintit în diverse feluri de Kafka și Bulgakov în momentele lor cele mai vulnerabile”, notează The Spectator, surprinzând tocmai această tensiune dintre absurdul istoriei și fragilitatea individului. La rândul său, Philippe Sands vorbește despre „o călătorie captivantă a imaginației și dorului, și o dezvăluire delicată a unei istorii adânc îngropate, care ajunge până în miezul identității, printr-o narațiune strălucită”.

Pe măsură ce Lea Ypi înaintează în ancheta ei, trecutul nu se lasă ordonat ușor. Apar umbrele poliției secrete, ale familiilor destrămate, ale loialităților care supraviețuiesc schimbărilor de regim. „O poveste captivantă despre poliția secretă, familii destrămate și loialități nemuritoare”, scrie David Runciman, subliniind că volumul este și „o reflecție remarcabilă asupra modului în care se scrie istoria și asupra a ceea ce se întâmplă cu oamenii care sunt lăsați în urmă”. Istoria mare – a ideologiilor, a războaielor, a frontierelor redesenate – se împletește astfel cu istoria mică a unei familii care încearcă să supraviețuiască fără a-și pierde demnitatea.

În același timp, există în paginile cărții o intensitate emoțională care evocă literatura sud-europeană a intimității și a conflictelor de clasă. The New York Times observă că volumul „evocă opera Elenei Ferrante prin invocarea adolescenței febrile, a căsătoriei, a prieteniei și a dezbaterilor intelectuale în contextul familiei, al luptei de clasă și al politicii”. Această combinație de introspecție și analiză istorică transformă Dezonoare într-o carte despre moștenire – nu doar moștenirea sângelui, ci și a ideilor, a tăcerilor și a compromisurilor.

În cele din urmă, fotografia din Alpi devine un simbol: o clipă de lumină prinsă în mijlocul unei epoci întunecate. Zâmbetul lui Leman nu mai este doar un detaliu enigmatic, ci o provocare adresată nepoatei sale și cititorului deopotrivă: cât din trecut poate fi recuperat și cât rămâne, inevitabil, pierdut? Prin această întrebare, Lea Ypi reușește să transforme istoria unei familii într-o meditație universală despre memorie, adevăr și fragilitatea identității.

Născută în 1979 la Durrës, într-o Albanie izolată de regimul lui Enver Hodja, Lea Ypi a crescut într-o societate în care „libertatea” și „egalitatea” erau lozinci oficiale, dar rareori realități trăite. Din această tensiune dintre ideologie și viața cotidiană s-a format una dintre cele mai puternice voci ale gândirii politice contemporane.

Astăzi, profesoară de teorie politică la London School of Economics și specialistă în Kant, marxism și justiție globală, Lea Ypi îmbină rigoarea academică cu o scriitură literară accesibilă. Volumul care a consacrat-o în afara mediului universitar, Free: Coming of Age at the End of History / Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei (Anansi, 2024), este o meditație asupra copilăriei trăite la finalul comunismului albanez și asupra anilor haotici ai tranziției. Cartea, premiată și tradusă în peste treizeci de limbi, evită atât nostalgia, cât și entuziasmul necritic față de capitalism, punând în centru întrebarea: ce înseamnă, de fapt, să fii liber?

În 2025, a publicat Indignity: A Life Reimagined / Dezonoare. O viață reconstituită, unde, pornind de la istoria propriei familii, reflectează asupra demnității și a modului în care judecăm alegerile făcute sub presiunea extremelor politice ale secolului XX. Ambele cărți poartă semnătura traducătoarei Bertha Savu.

Prin cărțile și intervențiile sale, Lea Ypi transformă ideologiile în destine și ne provoacă să regândim sensul libertății într-o lume instabilă.

A plecat dintre noi Iulian Vrabete, vicepreședinte al CREDIDAM și basist al trupei Holograf

Cu profundă durere am aflat vestea trecerii în neființă a lui Iulian Vrabete, basistul trupei Holograf și vicepreședinte al CREDIDAM.

Plecarea sa lasă un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut, ale colegilor de scenă și ale tuturor celor care au iubit muzica sa. Pentru noi, cei din comunitatea CREDIDAM, pierderea este cu atât mai dureroasă cu cât Iulian Vrabete a fost nu doar un artist remarcabil, ci și un om care a crezut cu tărie în solidaritatea și în drepturile artiștilor interpreți.

Născut la 14 octombrie 1955, la Craiova, Iulian „Mugurel” Vrabete a ales muzica drept limbaj al vieții sale. Deși a absolvit Facultatea de Arhitectură, destinul său a fost strâns legat de scenă. În anii ’70 a pus bazele grupului Basorelief, orientat spre jazz-rock progresiv, iar din 1987 s-a alăturat trupei Holograf, alături de care a scris o parte importantă din istoria muzicii rock românești.

Timp de peste patru decenii, liniile sale de bas au devenit parte din identitatea sonoră a formației. A contribuit la numeroase piese care au însoțit generații întregi și care au rămas adânc întipărite în memoria publicului. Pe scenă, dar și în afara ei, Iulian Vrabete a fost un om discret, echilibrat și profund, respectat de colegi și admirat de public.

În cadrul CREDIDAM, a fost o voce calmă și lucidă, dedicată apărării drepturilor artiștilor interpreți. În calitate de vicepreședinte al organizației, a susținut constant ideea că artiștii trebuie respectați, protejați și remunerați corect pentru munca lor. Pentru mulți dintre noi, a fost nu doar un coleg, ci un prieten și un reper de echilibru.

Moartea sa ne întristează profund. Rămân însă muzica, amintirile și tot ceea ce a dăruit scenei românești.

Gândurile noastre se îndreaptă către familia sa, către colegii din trupa Holograf și către toți cei care l-au iubit și l-au prețuit.

Drum lin, Mugurel.
Nu te vom uita.