In memoriam Valentin Uritescu
Blajinul, caldul Valentin Uritescu a lăsat lumea noastră agitată, tulbure, amestecată, pentru un tărâm al luminii, păcii veşnice asemenea satului copilăriei – Vinerea – după care a tânjit toată viaţa.
„Nu am stofă nici de sfânt, nici de martir şi nici de slujitor al Bisericii. Nu sunt decât un bob de nisip preocupat mereu de dorinţa de a-şi afla propriile limite… Cât de cât, mi le-am aflat. Aşa că voi trăi şi de acum înainte, atât cât mi-o fi dat, cu dorinţa mereu prezentă în mine de a-l căuta pe Dumnezeu, pentru că El există!
Acolo, departe, într-un sat din Transilvania, este un loc altfel decât toate locurile din lumea asta. Acolo este Locul în care am venit pe lume. Şi locul ăsta este „cuibul sufletului meu”, pentru că numai acolo, în curtea casei noastre, în liniştea înserării, având biserica alături, găsesc şi simt acel ceva pe care nicăieri în altă parte nu l-am aflat. Acel suflu care coboară peste mine fărâmiţându-mă în milioane de particule, unindu-mă cu toate cele din jur, contopindu-mă cu ele, pentru ca apoi să revin la loc mai curat, mai liniştit, mai indestructibil. Trebuie să fac tot ce este posibil să mă întorc acolo. Numai acolo pot face acest exerciţiu, acest antrenament prin care m-aş putea îndrepta spre El… N-am făcut-o atunci când a trebuit, dar ştiu că, în curând, va veni vremea s-o cam termin cu toate şi să mă îndrept într-acolo” (Valentin Uritescu, „Aşa sunt eu, prost”)
Drum bun către casă, om sensibil, onest şi discret, artist cu nume de zeu al iubirii! A plecat cu tine toată mângâierea noastră.
