Două milenii de război și pace în arta românească, într-o nouă expoziție la Art Safari New Museum, începând cu 18 septembrie
Expoziția „Război și pace”, care urmează să se deschidă la Art Safari New Museum în cadrul celui de-al doilea sezon expozițional, ilustrează felul în care arta a consemnat, timp de secole, aceeași relație neterminată dintre violență și fragilitatea păcii.
De pe vremea luptelor dintre daci și romani și până în prezent, războiul a fost mereu o certitudine, iar pacea, doar un interval fragil.
Semnată de jurnalistul și editorul cultural Dragoș Vărșăndan, și cu Cornel Ilie drept consultant științific, expoziția este realizată în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Național de Artă al României, Biblioteca Academiei Române, Arhivele Naționale ale României și alte instituții muzeale de prestigiu din țară.
Titlul, aluzie la romanul lui Tolstoi, este doar un pretext pentru o incursiune prin felul în care arta românească a redat conflictul, dar și rarele lui absențe, prin diverse medii, de la pictură, la sculptură sau fotografie. Expoziția va putea fi văzută până pe 20 decembrie, la Art Safari New Museum, în Amzei 13, București.
Parcursul expozițional pornește chiar de la cel mai vechi și mai spectaculos document vizual al Antichității românești: Columna lui Traian, înălțată la Roma în anul 113 d.Hr.
„Asemeni unei benzi desenate cu peste 100 de scene, încolăcite în spirală pe aproape 40 de metri de marmură, ea reconstituie cucerirea Daciei cu o precizie remarcabilă. Și totuși, Columna nu este un reportaj neutru. Este propagandă imperială monumentalizată, o demonstrație publică de teroare adresată simultan dușmanilor Romei, provinciilor imperiale și barbarilor de la frontiere. Columna lui Traian nu consemnează doar cucerirea Daciei, ci și începutul unei istorii care va modela, timp de aproape două milenii, felul în care ne-am imaginat propriile origini. Din acest război s-a născut unul dintre marile noastre mituri fondatoare, iar opera atribuită lui Apolodor din Damasc este prima mare imagine a războiului, care devine instrument de legitimare, de memorie și de identitate”, afirmă Dragoș Vărșăndan.
Secolele următoare consacră lupta drept virtute, iar pictura istorică a secolului al XIX-lea transformă bătăliile în mitologie națională.
„De la Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul până la Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza și regii României, figura conducătorului războinic este înscrisă într-o mitologie a destinului național. Pictura istorică modernă, militaria și imaginile ceremoniale nu descriu doar evenimente, ci reconstruiesc eroismul ca memorie colectivă. Pictând bătălii, artiștii secolului al XIX-lea nu documentează trecutul, ci îl redesenează, construind o mitologie vizuală în care violența capătă sens moral, moartea reprezintă sacrificiul fondator suprem, iar războiul devine un poem vizual despre originile și destinul tinerei noastre nații”, adaugă autorul expoziției.
Primul Război Mondial rupe brutal această tradiție de secole care asocia războiul cu gloria, virtutea și destinul, iar arta românească trece de la eroism la mărturie.
„În tranșee, omul nu mai luptă cu omul, ci supraviețuiește unui mecanism al distrugerii în care adversarul nu mai are chip, iar moartea nu mai cunoaște eroism. Individul dispare, absorbit de un angrenaj care transformă existența într-o statistică și sacrificiul într-o resursă consumabilă. Lucrările reunite în această secțiune surprind momentul în care reprezentarea războiului încetează să mai celebreze victoria și începe să mărturisească trauma. Artiștii români, martori ai Marelui Război, nu mai pictează triumful, ci tristețea și inutilitatea apăsătoare a morții. Fotografiile completează această mărturie cu brutalitatea lor documentară. Camera fotografică nu compune și nu transfigurează. Ea înregistrează sec realitatea dezolantă a bombardamentelor americane din 1944, dar și primele zile în care pacea greu câștigată s-a transformat într-o luptă de clasă”, mai spune Dragoș Vărșăndan.
Promisiunea unei păci reale, afirmată de gândirea pacifistă a secolului XX, este deturnată în România comunistă și transformată în instrument de propagandă.
„Mitologia războiului antifascist, retorica reconstrucției și cultul conducătorului proiectează imaginea unei societăți unite, în care pacea pare definitiv cucerită. În spatele acestei iconografii triumfale se desfășoară un alt război: cel purtat de stat împotriva propriei societăți, prin epurarea elitelor, represiunea opozanților politici și supraveghere generalizată. În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, această logică atinge forma sa cea mai radicală. Pacea devine un afiș, un slogan, o paradă; este sinonimă cu obediența, iar prețul ei este plătit zilnic cu libertatea și, adesea, cu viața”, adaugă Dragoș Vărșăndan.
Expoziția se încheie cu o privire dinspre trecut spre prezent, în care logica veche a puterii supraviețuiește sub forme noi.
„Al Doilea Război Mondial, ale cărui ecouri sumbre continuă să ne urmărească și azi, nu a fost urmat de pace, ci de un Război Rece și de apariția complexului militar-industrial. Omenirea contemporană nu anulează războiul, ci îl transformă. El devine geopolitic, mediat, difuz, purtat prin propagandă, algoritmi și inteligență artificială. Și totuși, sub toate aceste forme noi, supraviețuiește același mecanism vechi pe care Hobbes îl formulase limpede: convențiile, fără sabie, nu sunt decât cuvinte”.
Bomba atomică a schimbat structura acestei logici fără a o elimina: amenințarea apocalipsei nucleare i-a schimbat doar regulile. A apărut iluzia că tocmai această amenințare extremă menține, paradoxal, un echilibru, și în acel echilibru ar putea locui pacea.
„Dar pacea nu poate fi redusă la absența războiului. Ea este o construcție fragilă, pe care fiecare generație este chemată să o refacă nu «prin sabie», ci prin memorie, empatie și, în cele din urmă, curaj. În aceasta constă, poate, singura victorie care contează: cea pe care numai efortul necontenit al umanității o poate face posibilă”.
Este, până la urmă, miza pe care expoziția și-o asumă de la început, aceea de a privi îndelung, fără protecția distanței confortabile, două milenii în care arta a consemnat, mai degrabă decât a explicat, perpetua stare de război și rarele ei intervale de pace:
„Expoziția nu își propune să funcționeze ca o lecție de morală, și nici să constituie o arhivă a dezastrelor războiului. Este mai degrabă o privire – îndelung susținută, fără protecția distanței confortabile – asupra modului în care istoria artei noastre a consemnat perpetua stare de război a secolelor trecute, dar și asupra fragilei și prețioasei excepții pe care o numim pace”, conchide Dragoș Vărșăndan.
Dragoș Vărșăndan este jurnalist, editor cultural, fondator al platformei PropagArta și director de marketing al Artmark Holding. Cu peste două decenii de experiență în publishing și comunicare, a fost redactor-șef al revistei TVmania, director executiv al diviziei de reviste din cadrul Ringier România și editor al publicațiilor Capital, FHM, The Industry și Șapte Seri. În ultimii cinci ani s-a dedicat comunicării culturale, coordonând revista PropagArta, editând albumul 300 de artiști din România 1990-2020 și contribuind la dezvoltarea unor proiecte expoziționale dedicate artei și patrimoniului cultural românesc.
