Cea mai recentă premieră la Naţionalul clujean
Teatrul Naţional Cluj-Napoca invită publicul la premiera Porno de Visky András în traducerea lui Andrei Dosa, proiect în cadrul Programului „Teatru-forum“, găzduit de Studioul „Euphorion“. Regia şi scenografia: Răzvan Mureşan, asistent de scenografie: Radu Lărgeanu, video: Marius Mureşan, maestru de lumini: Jenel Moldovan. Distribuţia: Alexandra Tarce, Irina Wintze, Miron Maxim, Ruslan Bârlea, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru, Radu Lărgeanu.
Visky András este director artistic al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, conferenţiar la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul UBB Cluj-Napoca, profesor la Károli Gáspár University din Budapesta, membru al Academiei de Litere şi Arte “Széchenyi” afiliată Academiei Ungare de Ştiinţe din Budapesta şi nu în ultimul rând, dramaturg, în sensul lessingian al termenului şi scriitor. A scris volume de poezie, proză, dar mai ales teatru: Evadarea, Discipolii, Julieta, Vinerea lungă, Alcooliştii, Născut pentru niciodată, Am omorât-o pe mama, Porno. La Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, supliment al revistei Teatrul azi i-a apărut traducerea cărţii Cel care vede glasul – Márti Sipos de vorbă cu Visky András. George Banu afirma că pentru Visky András teatrul „nu e diversiune, nu e un gest monden, ci o sursă de reflecţie, într-un act pe care el ne invită să-l descoperim mereu“.
Textul dramatic Porno a fost scris pentru Teatrul Naţional din Budapesta, care a invitat un număr de zece scriitori să scrie câte o piesă, pornind de la cele zece porunci. Visky Adrás declară că: „Piesa a apărut dintr-o constrângere interioră de a mă elibera de o experienţă trăită împreună cu soţia mea, de a scrie despre pornografia politică, adică acea ambiţie demonică a politicului să-i devii în totalitate o proprietate, un obiect neînsufleţit, adică o unealtă a apoteozei nimicului. Noi am experimentat momentul definitoriu când trebuia să-ţi pui, fără menajamente întrebarea: ce înseamnă ca în viaţa noastră privată, incluzând şi cea sexuală desigur, să fie prezentă şi o a treia persoană, prin microfoanele instalate în apartamentul nostru? (…) a treia persoană participă prin auz, adică reconstruieşte evenimentele cu ajutorul imaginaţiei: în felul acesta tu devii creaţia lui, îţi pierzi autonomia în acţiunile cele mai libere ale vieţii tale. (…) Nu necesită cunoştinţe aprofundate de politologie, să observi că laboratorul politicului dezlănţuit este corpul femeii, şi, în consecinţă, a copilului, nou-născut, nenăscut sau născut mort. O fi fost anul 1989 un asemena copil al societăţii civile din România? Atunci când am scris piesa s-a născut în mine o revelaţie eliberatoare, astfel încât să îmi dau seama că porunca «Să nu furi» se referă în primul rând la înstrăinarea unei persoane: adică a priva pe cineva de libertatea lui proprie, care, adică libertatea, nu este niciodată un «singular», ci un «plural» al comuniunii esenţiale. În timp ce o scriam însă, povestea aluneca spre un sentimentalism ce promitea un mare succes la public, o adevărată lovitură de teatru, de care mă feresc ca de dracu – numele Satanei în teatru nu este plictisul, cum spune Brook, ci succesul gol pe dinăuntru – iar calea de ieşire s-a dovedit a fi titlul şi schimbarea de semnificaţie radicală a cuvântului porno, ca nume de cod al personajului principal, dat de Securitate. Botezul Securităţii este cel al corpului aservit“.
Regizorul Răzvan Mureşan manifestă o preocupare specială pentru texte care tratează situaţii dramatice inspirate din viaţa regimului de tristă amintire; punerea în scenă a pieselor lui Matei Vişniec stau mărturie (Spectatorul condamnat la moarte, Richard al III-lea se interzice, Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre). Textul lui Visky András se plasează în aceeaşi zonă. Într-un interviu, regizorul spunea că nu s-a gândit niciodată să facă „o panoramă completă a comunismului. Dar până la urmă, perioada asta are foarte multe poveşti tragice, chiar tragi-comice (…) Cred că avem nu doar o dorinţă, ci şi o datorie de a spune poveştile acestea pentru că ne privesc pe noi. (…) Cred că teatrul are capacitatea asta de a vorbi despre istorie mai direct şi mai incitant decît ar face-o un manual de istorie şi-atunci şi încercările noastre le putem vedea aşa, ca pe nişte lecţii, în mare măsură ficţionalizate, despre istorie. Poate că ajută, cumva, deschiderea unei ferestre cât de mici spre o perioadă despre care sunt convins că cei mai mulţi au auzit, dar ştiu destul de puţine“.
