In memoriam Regele Mihai
Virtutea răbdării
„Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”, spunea Sfântul Apostol Pavel. Este una din lecţiile pe care ni le-a predat discret şi tandru şi Regele Mihai. A răbda cu nădejde, a nu pierde speranţa în dreptate şi adevăr, în nişte timpuri în care a spera devine un act de eroism.
Azi, când trăim sufocaţi de nimicuri, agresaţi de sfertodoctism şi mârlănie, sfidaţi de forţa diabolică a banului atotcumpărător, ne întoarcem la Majestatea Sa ca la un liman, un luminiş unde îşi fac loc eleganţa, deminitatea, politeţea şi o miraculoasă candoare. Regele ne-a iubit şi a crezut în noi până la capăt, iar noi – luaţi cu zgomotul şi furia – ne-am rătăcit. Însă Regele a continuat să ne iubească, nu a abdicat de la statutul său de uns al lui Dumnezeu, de părinte şi de Domn. Nu întâmplător în limba română „Domn” înseamnă şi „Gentleman” şi „Domnitor”.
Regele – o fiinţă paradoxală: departe de noi şi totuşi pururi al nostru, fără ostentaţie şi totuşi impunând, puternic ancorat în realitate dar şi profund spiritual, îngăduitor dar şi exigent, raţional dar şi sensibil. Regele emoţiona, magnetiza şi obliga. Avea un tip de carismă de care nu făcea caz, pe care nu o arunca în mulţime. El ni se împărtăşea. Tuturor, echitabil, mereu just, corect şi atent.
Revenind la răbdare … Noi cei care ne îmbulzim adesea din nevoia disperată de acum, primul, cât mai mult, noi cei care măsurăm timpul în bani şi ne trăim viaţa ajutându-ne de aplicaţii androide, vom înţelege mai greu rostul răbdării, taina aşteptării, smerita credinţă că până la urmă nedreptele minciuni nu se prescriu. Nu există prea târziu. Nu există în zadar. Totul cu noimă, din toată inima, cu orice preţ şi aşa cum se cuvine.
La 26 de ani, Regele Mihai era alungat din ţara, casa şi menirea lui. Zeci de ani a continuat să viseze la această „gură de rai”, şi-a imaginat, a retrăit, a suferit şi a continuat să iubească. Pentru că pe lume totul e vremelnic, în afară de iubire. Ceva din fiinţa Regelui a rămas aici, a îndurat cu noi şi frig şi umilinţă şi captivitate. De aceea întoarcerea în ţară din anii 90 a însemnat „întregirea” Regelui şi venirea noastră în fire.
Se spune că amintirea este paradisul din care nimeni nu e izgonit. E obligaţia noastră să ştim, să nu uităm şi să povestim în veac. Să ne aducem mereu aminte de Rege ca de un patriarh al răbdării, omul al cărui destin constituie poate cea mai frumoasă poveste auzită pe aceste meleaguri.
Un privilegiu rânduit de Sus să ne fie de leac şi mângâiere în cumpenele ce vor veni.
Răzvana Niţă
